Eram la Ploiesti, un tanc de 9 ani care nu stia mare lucru decat ca nu are voie sa spuna nimic rau de Ceausescu ca nu e bine, ca trebuie sa fiu cuminte si cam atat. Deodata, zona Republicii din Ploiesti a inceput toata sa urle la balcoane, carti cu tovarasul zburau peste tot prin aer, si se auzeau si lozinci anti-ceausiste.
Bunica mea, persoana care mi-a influentat viata intr-un mod atat de pozitiv incat niciodata nu voi reusi sa-i multumesc suficient, si care intre timp s-a ridicat la ceruri si ma priveste de acolo, m-a tras repede de la balcon si am dat drumul la televizor. I-am vazut pe Dinescu, Caramitru & Co. proclamand victoria Revolutiei, si mi-am dat seama ca ceva important se intampla, desi nu intelegeam exact ce. Apoi a inceput cosmarul. Mama mea d-abia a mai intrat in Ploiesti dinspre Bucov din cauza tancurilor care blocau orasul, si evident a inceput nebunia in direct. Se tragea in Bucuresti, la televiziune se auzeau tot felul de nebunii, se dinamiteaza barajul Vidraru, etc.
Sunt ore si zile pe care desi doar le-am trait la 9 ani nu le voi uita nicioadata.
Peste cateva zile, aflam ca nu Mos Gerila aducea cadouri, ci Mos Craciun. Diferenta dintre ei, nu am inteles-o pe moment, d-abia apoi am inteles legatura cu Craciunul si religia. Dar asta e alta poveste. Si mai aflam ca a murit Ceausescu la Targoviste, si ca s-a schimbat ceva in tara….
Mult mai tarziu mi-am dat seama ca viata mea s-a schimbat definitiv, si ca acele zile au fost pentru generatia mea si cele care vin un mare cadou. Pe care inca nu l-am desfacut in intregime si nu profitam in totalitate. Dar e un mare cadou, si putini dintre noi am multumit pentru el. Si la fel de putini il meritam.
Sunt 18 ani de atunci, si parca si eu ma simt inca o data la majorat. Ceva in mine imi spune ca fata de cei care nu mai sunt langa noi avem o obligatie, de a nu ne bate joc de mostenirea si cadoul pe care ni l-au facut in acele zile.
Va multumim pentru curajul vostru