Dap, vine din industrie, stie ce spune.

Deci, despre jurnalism, din partea unui om cu experienta, bun simt si competenta:

În România, cu excepţii rarissime, interviul este o lăbăreală iar talk-show-ul o zeamă lungă şi sleită. Documentarea este ultima grijă, atât a realizatorilor, cât şi a invitaţilor. Puterea de a face conexiuni – zero. Surpriza – minimă şi doar în stupizenie. Publicul râde şi aplaudă “on cue”, astfel încât ultima protecţie posibilă pentru protagonişti – reacţia firească a audienţei – este anulată prin tarif fix. Cu aşa un cocktail, pârţul de logică ar trebui să fie regula, nu excepţia.

Adevărul e că, peste tot în lume, calitatea costă. În mass-media e la fel, dacă-mi permiteţi truismul. Jurnaliştii veritabili au nevoie de mulţi ani ca să crească. Pe parcurs, selecţia este atât de dură, încât doar câţiva supravieţuiesc în profesie atâţia ani încât să poată oferi un program de calitate, la un moment dat. Într-un jurnalist adevărat se investesc nu doar bani, ci şi multă încredere, mai ales din partea publicului. Cine mai are răbdare în România pentru aşa ceva? Ce manager acceptă costurile unei asemenea afaceri?

Tot articolul despre ce inseamna presa la noi in ultimii ani il gasiti la Vlad